Vineri 13, ora 13.00. Așa a fost să fie, să ne vedem pentru interviu în această zi şi la această oră. Deloc o coincidență, din punctul meu de vedere. Superstițios vreunul dintre voi?

Vichi Stephanovici: Nu m-am temut niciodată de pisica neagră, de vineri 13 sau cine mai știe ce. Nu am fost şi nu sunt superstițios. Poate în copilărie, când nu știam prea multe. Şi sunt convins că Răzvan nici atât…
Răzvan Pisau: Chiar nu sunt deloc superstiţios.

Dar vreun talisman aveţi? Ştiu că unii artişti au un ritual înainte de intrarea în scenă…

Vichi Stephanovici: Să știi că avem un ritual atunci când ieșim din scenă, nu când intrăm. Când intrăm pe scenă toată lumea este încărcată la maximum, pregătită de spectacol. După ce ieșim, când toate emoțiile sunt dărâmate, demolate, şi de regulă avem succes, publicul ne aplaudă și ne cheamă la bis, atunci avem o chestie a noastră. Mici secrete pe care nu vrem să ţi le spunem (zâmbeşte cu subînţeles, apoi redevine serios – n. a.)… Sigur că trebuie să existe o comuniune între cei care împart scena, participanții la acel proiect, aşa că mai bem o cafea, mai facem câte un chef, care durează mai multe zile, iar după fiecare spectacol avem un soi de reculegere a noastră, ne adunăm și ne premiem. De la noi pentru noi.

De când vă știți? Mă refer la tine şi la Răzvan, evident…

Vichi Stephanovici: Ne cunoaştem de mulţi ani. Cântăm de puţin timp împreună, dar de șase-șapte ani ne știm bine. De când cu proiectul Vichi și Hoinarii, stăm mult unul cu altul, căci împreună am plecat la drum, alături de prietenii noştri şi colegii de scenă, evident. Adevărul este de doi ani îl bat pe Răzvan la cap să facem ceva împreună. Așa se întâmplă când ești bun, ești ocupat de dimineața până seara.

Eşti din Braşov, Vichi. Cum te-ai simţit venind în Bucureşti? Te-ai adaptat uşor nebuniei mulţimii dezlănţuite de aici?

Vichi Stephanovici: Eu mi-am dorit să vin în București. Când am terminat de citit în liceu „Delirul”, de Marin Preda, mi-am dorit să vin aici. M-am regăsit foarte tare, m-am simțit ca acasă. Brașovul e Brașov. Este unic. Este un oraș în care mă întorc întotdeauna cu plăcere, dar Bucureștiul are nenumărate posibilități și oportunități unice. Nu mai spun că are o istorie bogată, cel puțin artistic. În Brașov nu aș putea să descopăr această conexiune pe care am găsit-o aici. Şi în Brașov nu-l găseam pe Răzvan… (râde – n.a.)

Am înţeles. Deci tu, Răzvan, tu nu eşti din Braşov?

Răzvan Pisau: Nu sunt din Brașov, sunt din București, dar am copilărit în Ardeal. Bunicii mei era de lângă Zalău. Oarecum, folclorul Ardealului mi-a deschis ochii.
Vichi Stephanovici: Pălinca conecting people! (intervine rapid glumind – n.a.). Ce să mai… Ardealul este superb. Am cântat peste tot şi trebuie să spun că te încarcă bine de tot. Totul este mai molcom, mai așezat. Și mai sunt şi alte lucruri. Singurul lucru mai dificil, după ce trăiești în Brașov o viață, este că ai ca reper Muntele Tâmpa, oriunde te-ai afla. Mi-a fost greu să mă orientez după ce ieşeam dintr-o stație de metrou, la început, în Bucureşti, pentru că mă uitam instinctiv să văd unde e Tâmpa, că stau bine la orientat, și nu o găseam. Asta a fost o problemă, dar s-a rezolvat repede. M-am adaptat rapid și simt că acest oraș îmi vine mănușă. M-am îmbrăcat cu el din toate punctele de vedere.

Ai o efervescență, așa, aparte. Îmi place că dăruieşti din ea şi celorlalţi…

Vichi Stephanovici: Eu am crezut întotdeauna că le iau din energie. De mic am fost hiperactiv şi trebuia să fiu domolit. Mama chiar mi-a spus o dată: „Dacă taci 20 de minute îți dau 50 de lei!” A fost greu, dar am reușit. Țin minte că am rezistat cu sudoarea buzelor, adică le-am tot muşcat ca să tac. Așa am fost mereu. Am încercat pe cât posibil să direcționez această hiperenergie în partea artistică. Mi-a plăcut dintotdeauna să fiu pe scenă. Nu cred că a fost dragoste la prima vedere între mine și muzică, pentru că am fost foarte puturos și răsfățat, în sensul că dacă mă puneai să studiez ceva trebuia să-ţi iei gândul. Am avut chitară și mai multe instrumente muzicale în casă, dar niciodată nu le-am atins decât dacă am vrut eu, în stilul meu. Nu am vrut să fac lecții de pian, nici de vioară. Am cântat însă la toate, chiar şi la acordeon. Bunica cânta la chitară, la pian, de la ea am învățat foarte multe. Stăteam uneori şi o priveam fără să reuşesc să înțeleg ce se întâmplă. La pian vedeam eu clapele în alb-negru, care mă ajutau vizual, dar la chitară nu pricepeam deloc cum se face să ai un acord. Bunica mea cânta la o chitară cu șapte corzi și reuşea să mă lase fără cuvinte, în aşa fel stăpânea tehnica. Era incredibilă. Aveam impresia că este o treabă SF, din altă galaxie. La 14 ani, când majoritatea prietenilor din gașcă aveau prietenă, iar eu eram singur cuc, și gelos pe deasupra, am văzut eu atunci pe cineva care cânta tare frumos la chitară și toate fetele erau cu ochii pe el și mi-am spus că asta este calea. M-am apucat de chitară ca să fiu băgat în seamă de fete, în nici un caz ca să devin vreun artist. Ce a ieșit a ieșit…

Tu, Răzvan, cum te-ai îndrăgostit de vioară?

Răzvan Pisau: Eu am început să studiez vioara de mic. La mine pot spune că da, a fost dragoste la prima vedere. Am urmat școala, apoi Conservatorul. Nu am avut pe nimeni în familie care să cânte la vreun instrument, pur şi simplu aşa am simţit. La 5 ani m-a luat bunicul meu la o nuntă. La un moment dat m-am așezat lângă cel cu vioara și tot îl întrebam „De ce apeşi aici?”, „Cum alunecă arcuşul aşa?”, „Dar chestia asta ce e?” L-am zăpăcit. A venit la bunicul meu și l-a rugat să mă ia de pe capul lui că nu-și mai poate lua banii din cauza întrebărilor mele. Mi-a plăcut vioara din acea clipă magică. Atuul meu a fost faptul că în același bloc cu mine locuia domnul Ludovic Paceag. M-a dus bunicul la el și când a văzut că am ureche muzicală, m-a sfătuit, m-a călăuzit pe drumul acesta. Apoi am studiat cu domnul profesor Petrică Sima, un extraordinar violonist. Datorită dumnealui, până în clasa a V-a am ajuns să iubesc acest instrument. Nici nu ieșeam pe afară, studiam mereu. Nu mă preocupa altceva.

Ce frumos am ajuns la o întrebare importantă legată de mentori, de profesori de la care aţi avut ce învăţa. Ce aţi admirat la aceştia?

Vichi Stephanovici: Eu am avut mai mulți profesori. La școala de muzică, şi la chitară. L-am avut pe Victor Solomon la chitară electrică, de fapt cu el am început să studiez. După doi ani mi-a spus: „Gata, te duci la școală din momentul acesta. Nu mai am ce să-ți arăt!” Am admirat dezinvoltura cu care se exprima muzical. Asta este o chestie pe care mi-am dorit-o de când mă știu. Să aflu cum se fac trilurile acelea pe vioară, acordurile la chitară, care te determină să plângi sau să râzi. Să aflu cum să transmit emoție prin acel instrument. Eu cânt cu vocea, mi s-a părut întotdeauna simplu să mă joc cu ea, dar să iei un instrument inert și cu ajutorul lui să faci să plângă un stadion mi s-a părut o treabă incredibilă. Asta m-a făcut să studiez temeinic chitara, nu numai să învăț niște melodii de dragoste.

Răzvan Pisau: Eu cred că muzica pleacă din inimă și ajunge tot la inimă. Asta înseamnă artă. Muzica, prin definiția ei, este știința (arta) care se ocupă cu studiul notelor. Trebuie să înveți enorm, mai ales când vine vorba despre acest instrument, vioara, pentru că este chiar dificil să-i pătrunzi tainele. După ce descoperi calea prin care aduni ceea ce vibrează în inima ta şi transmiţi celor care te ascultă, atunci ai trecut pragul și ai ajuns la artă. De la acel prag te trezeşti în faţa unui univers întreg.

Vichi Stephanovici: Nu mai există nicio frontieră din momentul acela. Orice artist care a depășit acel prag poate să confirme.

Vă ascult pe amândoi şi nu pot să nu vă întreb. Vi s-a întâmplat vreodată să ascultați pe cineva și să rămâneţi muţi de emoţie?

Vichi Stephanovici: Cum? Sigur că da. Nu o dată… De mic copil mi s-a întâmplat. Nu mai amintesc de marii muzicieni, dar uite, deşi era profesoară de gimnastică, bunica mea cânta la pian dumnezeiește, și la chitară. Pe vremea aia, în Brașovul meu, după ce au ieșit muncitorii de la Steagul Roșu să zguduie puțin așa lucrurile, Ceaușescu a spus: „Gata!, ăştia prea sunt răsfățați. Le tăiem curentul electric”. Aşa că nu aveam nici curent, nici televizor. Nimic nu aveam. Ţin minte că mi-am făcut doi ani lecțiile la lumina lumânării. De plictiseală trebuia să faci ceva, drept urmare eu m-am apucat să învăţ să cânt la chitară. Primele mele ore de studiu, de interacțiune în acest univers al muzicii, atunci au fost. Nu uit serile de pe vremea lui Ceaușescu când se lua curentul, când îmi doream să ascult cenaclul Flacăra, dar nu aveam cum, pentru că nici baterii nu se găseau. Salvarea consta în muzică, în chitară.

Am trăit în aceeaşi perioadă, aşa că ştiu foarte bine despre ce vorbeşti. Aşa ceva nu se uită. Nu pot să nu fac o comparaţie cu ceea ce trăiesc cei din generaţiile actuale, care sunt dependenţi de tehnologie. Dacă le opreşti curentul…

Vichi Stephanovici: Da. Aşa este. Tehnologia… Le-ai luat netul, le-ai luat viața. Noi așa am trăit, iar ei s-au născut acum, au tehnologia la dispoziție, asta e! Oamenii nu mai sunt la fel de încrâncenați ca acum 26 de ani. De fapt au devenit din ce în ce mai indiferenţi la multe, sau mai imuni, nu ştiu. Am cunoștințe cărora nu le vine să creadă că era așa. Dar, nici nu ai cum să-i faci să înţeleagă. Dacă stai să te uiți la ce se întâmpla atunci, îţi dai seama că era de domeniul fantasticului ca un cizmar să ajungă la putere, sau ea, Elena Ceauşescu, despre care toată lumea ştia că nu avea decât câteva clase, dar îşi acordase titlul de academician doctor inginer. Astăzi ai tehnologia la dispoziţie. Dai comanda pe internet și vine mâncarea gata pregătită acasă. Pe atunci era ceva de domeniul SF. Orice fel de mâncare vrei, chiar şi thai. Pe vremea aia dacă aveam mămăligă, cârnați și pulpă de pui era ceva.

Şi eu ţin minte că mi se părea anul 2000 cumva sfârşitul lumii. Era ceva ce nu puteam să-mi imaginez.

Vichi Stephanovici: Daaaa. Mă gândeam copil fiind că în anul 2000 va fi totul computerizat, totul robotizat. Erau almanahurile acelea SF faine, care îți arătau cum va fi în viitor. Le colecționam pe toate. Noi toţi ne foloseam imaginaţia mult în vremea aceea, mai ales că alte mijloace de joacă nu existau. Îmi plăcea foarte tare să mă joc şi plângeam dacă eram chemat în casă. Eram aproape de dealul cetății, pădurea era aproape. Eram într-o zi Decebal, în altă zi eram Traian, în altă zi eram amândoi. Am făcut săpături arheologice, am dus la școală ce am găsit. Au şi râs colegii de mine, dar recunosc că am avut o copilărie fericită.

Ați schimba ceva la viața voastră de până acum?

Răzvan Pisau: Nu. Mai ales dacă este vorba despre drumul pe care mi l-am ales, muzica. Nu m-a trădat niciodată, am avut şi am numai satisfacții. M-am însurat. Nu aș schimba nimic. Dacă m-aș mai naște încă o dată tot muzică aș face. Nu pot fără ea.

Vichi Stephanovici: Eu nu am ce să schimb. Sunt extrem de fericit cu viața mea așa cum este ea. Cu bune, cu rele, cu alegerile mele, este viața mea. Mi-ar plăcea să mă întorc în timp cu zece ani cu mintea de acum, dar asta cred că fiecăruia dintre noi îi trece prin minte. Aș mai îmbunătăți niște lucruri, dar muzica mi-a adus cele mai mari satisfacții şi cu siguranță îmi va aduce în continuare. La noi e un stil de viață, adormim cu muzica în minte şi suflet şi ne trezim la fel. De felul meu sunt mai puturos, dar am avut la rându-mi ani grei de studiu în care făceam asta șapte ore pe zi. Şi instrument, și voce. Acum, mai mult lucrez în studio, stau în partea de concert. Anumite lucruri s-au așezat, deși în muzică trebuie să studiezi toată viața. Răzvan, de exemplu, nu poate să reziste fără instrument. Dacă nu are vioara lângă el, ceea ce se întâmplă foarte rar, pune mâna pe o chitară. Dacă nu are nici chitară, pian. Găsește el ceva. Trebuie să atingă ceva, să studieze. Admir acest lucru la el, pentru că suntem de aceeași vârstă și mă gândeam că noi, Racii, suntem așa mai delăsători, dar nu…

Nu ştiu despre delăsare, dar ştiu că aveți o calitate extraordinară – sensibilitatea. Ea vă dă și forță în același timp.

Vichi Stephanovici: Zodia aceasta este mai predispusă către zona lirică, într-adevăr. Am mulți prieteni Raci, muzicieni de excepție.

Am rămas la modele, la mentori… Am aflat ce admiraţi la ei, dar nu şi cine sunt ei!

Vichi Stephanovici: Nu există un singur model. Mi-aș dori să fac o sinteză din toți marii artiști, din personalitățile pe care le-am admirat și de la care am furat, între ghilimele. Un artist ca să ajungă din ce în ce mai bun, trebuie să fure. Oricât ai învăța la școală niște principii, în orice fel ai încerca, exprimarea în artă trebuie să vină de la tine, iar originalitatea ți-o dă sinteza pe care o faci.

Ce te face să zâmbești?

Vichi Stephanovici: Eu sunt un tip foarte sarcastic (uşor amuzat – n.a.). De multe ori aproape că am luat bătaie din cauza acestui sarcasm. Oamenii nu s-au prins că eu glumesc. Am un stil de a spune lucrurile foarte serios. Pe mine însă mă amuză tot. Nu cred că mă voi opri vreodată să râd și să mă bucur. Bucuria și zâmbetul nu sunt neapărat legate de același lucru. Poți să zâmbești numai ca să faci mișto. Eu sunt un tip optimist și voi găsi mereu motive să zâmbesc prin oricâte trebuie să trec în viața asta – și crede-mă, mi s-au întâmplat destule. Face parte din natura mea. Fiecare om trebuie să treacă prin așa ceva.

Cumva necazurile te şlefuiesc şi scot la iveală diamantul care eşti…

Vichi Stephanovici: Nu m-am gândit că aș fi așa cum spui, ca un diamant pe care necazurile îl șlefuiesc ca să strălucească, dar este frumos ce spui. Sunt și modest pe deasupra…(zâmbeşte larg – n.a.) Da, un om este un diamant care se șlefuiește odată cu trecerea prin viață.

Fiecare om are ceva bun acolo, undeva, înlăuntrul lui?

Vichi Stephanovici: Întotdeauna. Eu sunt genul care vede paharul pe jumătate plin, niciodată pe jumătate gol. Mă bucur mereu că este încă jumătate. Îmi mai place desigur să râd de mine. Mă trezesc râzând de mine, adorm așa. Simțul umorului este foarte important. Râd și constructiv, stau și mă analizez mult, dar în ciuda faptului că fac asta iau puține măsuri, pentru că mă plac așa cum sunt.

Răzvan Pisau: Pe mine muzica mă face să zâmbesc. Este drumul meu. Și când cânt, și când ascult niște prieteni care încearcă să lucreze la o bucată muzicală, sunt fericit pentru ei.

Admir faptul că trăiți prietenie, respirați prietenie în fiecare zi. Are prietenia aceasta dintre voi vreun secret?

Vichi Stephanovici: Nu cred că există vreun secret. Pe noi muzica ne unește. Trecând peste muzică, sunt convins că dacă există loialitate și respect atunci vorbim despre prietenie adevărată. Un prieten bun nu trebuie să stea lângă tine și să-ți spună vorbe mari. Trebuie să fie loial și să te respecte. Un prieten trebuie să fie pe aceeași lungime de undă cu tine, să te înțeleagă şi tu la fel. Am un prieten din clasa a II-a, am fost colegi de bancă. A plecat din ţară, dar mi-a rămas la inimă, chiar dacă nu ne vedem des. Când se întâmplă asta e ca și cum a trecut doar o oră de când nu ne-am văzut. Reluăm discuția din același punct. Asta înseamnă prietenie. Ne-am certat, ne-am împăcat. O dată ne-am păruit din cauza unui băț ars la un capăt pentru că fiecare dintre noi spunea că e pistolul lui. Ne-am bătut o pauză întreagă, prin bălți, prin noroi. Rău de tot ne-am păruit atunci pentru un pistol. Apoi ne-am împăcat şi astăzi râdem de asta. Mi-a furat jucăriile, apoi i-am făcut cadou cealaltă jumătate. Nu există chiar o definiție pentru prietenie.

Răzvan Pisau: Eu cred că e vorba despre corectitudine. Loialitate și respect, da, cred că amândouă pot intra la corectitudine.

Vichi Stephanovici: Deja avem o discuție.

Răzvan Pisau: Nu ştii Legea lui Ohm. Ești om cu mine, sunt om cu tine.

În momentul acesta lucrați la ceva?

Vichi Stephanovici: Vichi și banda Hoinarii este un proiect tânăr, deși eu mi-l doresc…

Luați de la bogați și dați la săraci, ca Robin Hood, că e vorba de o bandă?

Vichi Stephanovici: Luăm de la bogați și dăm la artiști, mai degrabă. Așa ar fi corect. E un proiect nou, acum o lună i-am dat drumul și, cu ajutorul Centrului Cultural European pentru Unesco „Nicolae Bălcescu”, am ajuns pe scenele mai mari. Este un proiect influențat la bază de muzică etno din zona balcanică românească și puțin din zona slavă. Albumul la care lucrăm va avea, așa cum l-am schițat noi, compoziții originale. Va exista, cred, o singură preluare din folclorul tradițional românesc. Mi-aș dori foarte mult să apară undeva în toamnă. Cel mai târziu la 1 noiembrie. Planurile sunt mari, dar nu vreau să spun mai multe, deşi nu sunt superstiţios, aşa cum îţi mărturiseam la început. Dacă toate vor ieși aşa cum vrem noi, mă voi întoarce și-ți voi spune: „Loreta, uite, despre asta era vorba!” Sperăm să aducem alături de noi oameni care să ne și susțină, pentru că muzica în ziua de azi trebuie susținută. România este o piață care funcționează numai aici, nu are legătură cu nimic din ce se întâmplă în lume. E ciudat, dar se pare că nouă, românilor, așa ne place.

Se face un schimb de energie între artist şi public. Primeşte artistul mai mult din schimbul acesta? Întreb pentru că admir la voi faptul că vă dăruiţi la fel dacă este vorba de un om sau de 80.000 de oameni!

Vichi Stephanovici: Eu dăruiesc tot și nu am nicio așteptare, nu mă gândesc să primesc ceva înapoi. Fac ceea ce fac din pasiune și din dragoste pentru oameni și muzică. Sunt total dezinteresat. Probabil că primesc ceva, pentru că microbul scenei este în sânge. Nu văd de ce să nu cânt pentru un spectator ca și cum aş cânta pentru 80.000 de mii. Diferența este că atunci când sunt mulți energia este alta, comunicarea este alta. Dacă există două sau trei persoane în public cânt pentru ele. E menirea mea, a noastră. Oamenii aceia pentru asta sunt acolo, să ne asculte.

Ştiu bine care este condiţia artistului în România. Vreau să te întreb care ar fi prima măsură pe care ai lua-o dacă ai fi numit ministrul Culturii?

Vichi Stephanovici: Bună întrebare. Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva. Prima măsură pe care aș lua-o ar fi să introduc obligativitatea unui sindicat al artiștilor. Să existe o prevedere legală în acest sens. Probabil faptul că nu există creează un soi de debandadă. Artistul nu este născut să facă treburi administrative, el are cu totul alte preocupări, alte rosturi. Astfel că trebuie să existe care să se ocupe pentru el de toate aceste lucruri. Poate vorbim de o lume ideală, pentru că am sentimentul că nicăieri în lume nu se întâmplă asta. Sincer, însă, asta aș face. Un sindicat care să se ocupe de interesele artiștilor, să-i organizeze. Nu avem o astfel de organizaţie care să fie preocupată de interesele muzicienilor. Avem organizații care gestionează și colectează drepturile de autor, dar nimic mai mult. Este nevoie de o reglementare. Este o carență, şi asta mi-a trecut prin cap acum. Aș face multe, normal, dar nu m-am gândit niciodată să fiu acolo sus. Un artist în societatea capitalistă nu mai este susținut de guvern și trebuie să găsească un agent, un impresar, un manager. Formarea unei echipe în capitalism e mai dificilă decât în comunism. E mult de discutat pe tema asta.

Care e „motorul” care te face să mergi înainte?

Vichi Stephanovici: Harley Davidson (râde amuzat- n.a.). E ceea ce mi-am dorit și nu am încă. Glumesc. Să spun muzica, dorința de a fi mai bun? Cred că sunt deja clișee. Mă trezesc în fiecare zi fericit că fac ceea ce fac și sunt cine sunt. Sunt bucuros că am ajuns la 39 de ani să trăiesc din muzică. Nu e ușor, nu e nici greu (fredonează amuzat piesa celor de la Holograf – n.a.). Am făcut-o prin forțe proprii, alături de oameni de valoare de la care am furat cât am putut lucruri interesante și prețioase ca să le includ în stilul meu de viață și de muncă și sper să mai am cel puțin încă atâtea zile să fac lucruri frumoase și interesante. Toate acestea mă ţin turat la maximum.

Răzvan Pisau: Eu aș vrea să ajung la diamantul acela. Să văd puritatea aceea a mea.

Există vreun eveniment pe care ţi l-ai dorit, l-ai aşteptat şi nu a venit niciodată?

Vichi Stephanovici: Pui întrebări foarte profunde şi trebuie să am grijă ce răspund. La mine există un eveniment pe care l-am dorit, l-am așteptat și a fost la un pas să fie, dar nu a fost… întemeierea unei familii. Nu a fost o țintă, dar mi-am dorit asta și nu s-a întâmplat. Până acum. Dar sunt încă tânăr. Cred în destin și în faptul că fiecare primește ceea ce merită și-și dorește. Probabil că se va întâmplă atunci când va fi momentul potrivit, când nu o să mă aştept, când nu voi fi stresat…

În ce crezi tu, Răzvan Pisau?

Răzvan Pisau: Am un fel de trinitate a mea. Energie, muzică, geometrie… În orice celulă, cât de mică, există un plus cu minus, care creează un circuit. Există mișcare, deci frecvență, deci muzică… Deci geometrie… Priviţi la descoperirile japonezilor despre apă! Aceasta şi-a schimbat imediat structura moleculară la muzică, la iubire, la afirmaţii pozitive, la fel la cele negative. Mi se pare că există o mare legătură.

Vichi Stephanovici: Nu există nimic întâmplător. Până și firul de praf este acolo pentru că cineva l-a pus acolo. Are un scop.

Am întrebat în ce credeţi gândindu-mă la muzică, la vocaţie, nu la religie.

Vichi Stephanovici: Mă bucur că, artist fiind, nu mai gândesc în cutia aceasta a religiei. Nu poți să spui că adevărul absolut stă într-o carte numită Biblie sau Coran, whatever… Nu stă! Are niște adevăruri după care merită să te ghidezi, dar atât. Spun acest lucru pentru că omenirea a evoluat datorită unora care au venit și au spus că nu e așa. A fost descoperită America pentru că ceva nu li se părea în regulă unora, pământul era rotund și nu plat. La momentul acela te ardeau pe rug dacă afirmai contrariul. Bine, şi astăzi se poate întâmpla la fel, că am văzut că se poartă… Acum mii de ani nu exista televiziune, cum altfel să reușească să domine mulțimile dacă nu prin religie. Oamenii trebuie să creadă în ceva. De aceea li se vindeau clemențe. Luptau în cruciade și aveau locul asigurat în rai.

Corect, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Ce înseamnă o zi pierdută pentru voi?

Vichi Stephanovici: Nu am așa ceva. Nu cred că am avut în viaţa mea așa ceva. Eventual o noapte pierdută… (zâmbeşte larg – n.a.) Nu am cum să pierd o zi. Măcar în duș și tot lălăi ceva. Zi pierdută nu există.

Răzvan Pisau: Dacă nu cânți, asculți. Ceva tot îți dă idei. Faci ceva.

Vichi Stephanovici: Eu mă las în voia sorții, Răzvan nu. Constat că extremele se atrag. Nu calculez nimic, dar el da. El este cu ocultismul, cu misterele. Astea sunt pasiunea lui. El își pune întrebări. Caută răspunsuri… Suntem două firi diferite. Nu aș căuta vreo secundă să-mi explic ceva.

N.A. – Nota Autorului

După ce l-am ascultat cântând am înţeles că bucuria de a trăi îl defineşte întru totul. Când stă alături de tine, fie că vorbeşte, fie că te ascultă, din când în când un zâmbet aleargă pe chipul lui cu un soi de răsfăţ copilăresc, dar stăpân pe el. Degetele lui nu-şi găsesc parcă niciodată astâmpărul şi sunt sigură că pentru cei care nu ştiu să asculte şi cu ochii acest lucru nu contează. Mie însă mi-a spus multe. Profesionist până în măduva oaselor, cu o tinereţe care îi aleargă rebel prin vene, Vichi Stephanovici, căci despre el vorbesc astăzi, ține foarte tare la puterea de a comunica, de a dărui publicului suficient de multă lumină. I se pare firesc să cânte pentru un singur om ca şi cum ar cânta pentru alţi o mie sau un milion. Crede cu tărie că acel om nu va pleca la fel cum a venit de la concertul lui. Va purta în buzunarul inimii lui efortul artistului şi iubirea lui. Am mai spus cândva că profesionalismul nu este doar tehnică, ci mai degrabă atitudine faţă de muzică, de actul artistic, capacitatea de a porni în căutarea unor sensuri nedescoperite de alţii până la tine. Asta reuşeşte să facă Vichi Stephanovici împreună cu banda Hoinarii (compusă din Florin Dinu zis Vanila, percuţie, Ruxandra Chiţescu, backing vocals, şi Răzvan Pisau, vioară). Acest nou proiect a fost lansat de puţină vreme şi deja are succes. Nu este vorba despre vreo reţetă anume, ci despre charismă şi muncă, foarte multă muncă.

Nu scriu niciodată dacă nu simt sau nu-mi place ceva. Pe ei i-am simţit de la primele acorduri. I-am plăcut aproape imediat. Îl ştiam pe Vichi Stephanovici de când activa în Bosquito, apoi în Bandidos, dar faţa în faţă cu el am fost abia de curând, după ce am asistat la două concerte în actuala formulă cu banda Hoinarii. O piesă, două, trei… Ritmul se intensifică, palmele spectatorilor se înroşesc, apoi unii încep chiar să danseze, pentru că există în muzica acestor artişti o energie care nu poate fi aşezată într-o formă anume. Acest tip de energie poate fi găsit numai dacă spargi tiparele, golindu-le de sens. Muzica lor pare a spune: „Un suflet salvat înseamnă enorm!” Şi da, muzica poate face acest lucru.

A fi artist înseamnă să-ţi depăşeşti propriile bariere, să traversezi brut, haotic, dar bogat în emoţii viaţa. Cu alte cuvinte, să trăieşti. Muzica are culoare, este concepută pentru a vindeca oamenii, pentru a-i face mai puternici, mai fericiţi, şi preţ de o oră sau două viaţa lor să devină mai uşoară. Să fii în contact cu publicul este – pentru orice artist – un privilegiu. Un concert înseamnă dedicare totală şi comuniune intimă între artist şi publicul său. M-am simţit altfel după ce i-am ascultat cântând, recunosc. Aşa am decis să fac un interviu cu ei, respectiv cu Răzvan Pisau, care mânuieşte incredibil vioara, și Vichi Stephanovici. Le simți forța şi pasiunea pentru ceea ce fac. Răzvan este artistul care se contopește cu instrumentul său într-un mod unic. Rămâi fără cuvinte în fața unei asemenea bucurii de a cânta, a unui om care atunci când se urcă pe scenă pare să trăiască mult mai intens decât în cotidian. Simți furnicături din tălpi şi până în creştetul capului. Vioara este motivul pentru care începe fiecare zi cu zâmbetul pe buze. Atât el, cât și Vichi Stephanovici au luat viața în piept aşa cum este ea, cu bune și rele, cu necazuri și bucurii, fără să se plângă.

În faţa filosofiei lor de viaţă nu poţi decât să te opreşti şi să-i asculţi, pentru că fiecare are o poveste. Freamăt, încercări, reuşite, eşecuri, dar şi perseverenţă… Da. De toate. Vichi Stephanovici arde la intensitate maximă de fiecare dată, în orice proiect se implică. Doar aşa ştie să facă lucrurile. În jurul lui trebuie să fie viaţă, pentru că asta iubește cu toată ființa lui. Poți fi pe scenă, dar dacă nu transmiți nimic ești acolo degeaba. Expresia, energia pe care o emană, toate vin din experiența personală şi toate se adaugă în creuzetul acela special numit creaţie, cu care tu, ascultătorul, te identifici într-un fel sau altul. Ceea ce reuşesc atât Vichi Stephanovici, cât şi Răzvan Pisau când sunt pe scenă este să transporte oamenii într-o altă dimensiune. Îi fac să se simtă bine, pentru că ei se simt extraordinar. Îi socotesc pe amândoi o plăcută revelaţie, vă îndemn să căutaţi să-i ascultaţi live şi să şi citiţi ceea ce au avut amabilitatea să-mi împărtăşească la întâlnirea cu ei! Şi să nu uit. Am avut la un moment dat, când lucram la Jurnalul Naţional, un coleg, un excelent reporter, cu un condei remarcabil, pe care îl respect şi îl admir, pe numele lui Viorel Ilişoi. Într-una dintre Caravanele realizate de ziar prin ţară a scris Ilişoi un articol muc şi sfârc, ca să folosesc un termen de poveste, despre o nuntă la care a asistat. Spunea cumva plastic că „într-atât de năvalnic s-au aruncat în muzica lor lăutarii încât până şi omizile din copac dansau”. Mi-a rămas întipărită în memorie această expresie şi după ce i-am ascultat cântând pe băieţi am avut şi dovada că da, se poate, să danseze şi omizile când oamenii pun suflet în muzica lor.

Loreta Popa