Happy End?
adaptare dupa Teodor Mazilu
Regia: Marian Popescu
| Distributia: | Monica Florescu | Otilia |
| Marian Popescu | Valerian |
Durata: 1h
Viziune regizorala:
Forma acestui spectacol nu este una specifica, care sa respecte o linie teoretica sau anumite canoane comice raportate la perioada de creatie. Daca totusi spectacolul este diferit cumva estetic, aceasta se intampla doar prin libera inspiratie a protagonistilor lui. Adevarurile mici sunt la fel de “general valabile”. Chiar daca definesc si criza cuplului. Ciclicitatea este una din esentele existentei. Si in zilele noastre pot exista la fel de bine un Valerian regizor si o Otilie actrita care sa-si revendice intaietatea si nu numai artistica intr-un cuplu “de invidiat”.
Spectacolul Happyend după textul lui Teodor Mazilu, în regia actorului Marian Popescu. Primul câştig este scuturarea textului atât de clişeele lingvistice ale unei perioade apuse, cât şi, în egală măsură, de parodierea lor, în care, lucru ştiut, Mazilu era maestru. Textul, care pleacă de la relaţia de cuplu a unui regizor deştept cu o actriţă frumoasă, este cu totul adaptat schemelor de azi: ea aspiră să plece la Hollywood: el este invitat să monteze la New York (mă rog, ea înţelesese că la Deva). Întreg spectacolul, în adecvata viziune a lui Marian Popescu, se ridică pe jocul şoarece-pisică, cu rolurile etern interschimbabile. Energia relaţiei se naşte şi renaşte din pedala apăsată, fără încetare, pe ură şi tensiune. În fond, cei doi sunt camuflaţi permanent într-un joc al măştilor, al căutării obstinate a ascendentului unuia asupra celuilalt, găsit de fiecare dată şi pierdut în minutul exact următor. Întregul spectacol e un desfăşurător de iubire-ură, de habitudini şi jalnice dependenţe afective. Caricatura lui Mazilu pliată pe relaţia de cuplu rămâne actuală, cei doi nu recunosc nici în ruptul capului ce li se întâmplă. Plăcerea de căpătâi a personajelor rezidă, indubitabil, în ironizarea iubitei/iubitei, cu public implicit, iar marele merit al actorilor stă în ştiinţa de a eluda livrescul situaţiei. Relaţia e chinuitoare, cea a oamenilor care nu pot trăi unul fără altul, deloc dispuşi însă să o recunoască. Fiecare gest sau replică a unuia se raportează la partener: ea vrea să ajungă la Hollywood numai ca să se poată întoarce în ţară să-i facă lui în ciudă, el vrea s-o distribuie în următorul spectacol pe prietena ei cea mai bună numai ca să o rănească.
Aşa funcţionează dinamica acestui cuplu şi cei doi actori, Marian Popescu şi Monica Florescu, mimează perfect maliţia care clocoteşte la izvoarele relaţiei. Mobilitatea afectivă a partenerilor este susţinută de mobilitatea trusei de actorie a celor doi, care trec rapid şi continuu de la o extremă la alta, de la declaraţii sentimentale, scăpate fără voia autorilor, la un cinism bine pigmentat. Apoi, din contră, de la aparenţele de inimă de piatră la îngrijorări imediate, dacă celălalt se simte rău. Cuvinte mari, cum ar fi dăruirea, nu au niciun impact asupra celor doi, în schimb, cuvinte mai mici, ca gelozie sau simţul exacerbat al posesiei unuia asupra celuilalt, trezesc munţi de fantezie în fiecare. Disimularea e manevra preferată pe care regizorul construieşte relaţia de cuplu a personajelor: de pildă, deşi el o sfătuieşte să-l înşele ca să scape de ea, nu suportă nici măcar să o audă vorbind la telefon cu altcineva.
După un început mai reţinut, Marian Popescu devine din ce în ce mai interesant, ajungând la momente suculente. Galeria lui de mijloace actoriceşti pare bine garnisită cu nuanţele infatuatului, ale mucalitului, revendicativului sau ale scârbosului misogin care supralicitează tot timpul ascendentul cultural asupra ei. Monica Florescu portretizează bine personajul construit de Mazilu: actriţă fără prea multă cultură, inteligenţă şi talent, dar femeiuşcă plină de nuri şi personalitate. Rezultatul este un spectacol agreabil, care poate distra orice tip de spectator.
ADEVARUL LITERAR SI ARTISTIC – 19 august 2006 - Cristina Rusiecki